De unde-atât păr la tine-n baie/ De cal ori de femeie aşteptând/ Să regăsească orice stropi de ploaie/ În tocurile potcovite scund// De unde ai şi gresie pe sâni/ Să-mi roadă maci jilavi în cerul gurii/ Piezişul plagiat al unei mâini/ Mulaj din ceara aspră a pădurii// De unde am atâta stat pe loc/ Când vreau să fug în pantă pe-ntuneric/ De ce mi-ai pus şi iedera pe foc/ Când ard acum în craterul meu sferic ("De unde") Aşteaptă-mă mai am doar o spirală/ Şi amuleta cade din azur/ Rostogolită tandru într-o doară/ Femeie adevărul e mahmur// Pe drumuri decadenta providenţă/ Incoerent s-adapă cu alcool/ Lacrima mea bolnavă de absenţă/ Ţi s-ar topi cântând de trupul gol// Ar mai avea o şansă idiotul/ Triunghi înscris în cercul răsturnat/ În unghiuri stivuieşte-mă cu totul/ Aşază-mă păcat peste păcat ("Aşteaptă-mă") Ce mai aştept sunt singur şi încă n-am ascuns/ Angelica mea crimă comisă mai devreme/ Cu iederă se-mbracă incestul la apus/ Şi-mi caută iertarea la margini de poeme// Ce pot să fac e simplu mi s-a-ntâmplat să fiu/ Ratase mama un banal avort/ Oglinzile striate multiplicau târziu/ Iubirea contactată într-un deceniu mort// În rest priveam absent biserici şi femei/ Când mi-a călcat o lacrimă tramvaiul/ Durerea nu înseamnă decât un obicei/ De-a încerca să afli ce ar putea fi raiul// De când pe piept am muguri de sălcii nu mai ştiu/ Sau care este drumul pe care-i dat să trec/ Spre tine-i prea devreme spre moarte prea târziu/ Şi drumul nu-i nici sigur şi viersul nu-i întreg ("Ce mai aştept?") Nu mai sta să arăţi înspre nord cerul gol/ Să priveşti din profil vinul roşu şi vechi/ Că te chinui să sapi gropi rotunde-n nămol/ Cu un sânge străin vâjâind în urechi// Că femei cad pe spate violate în scris/ Cum tăcerea se-ncheagă în cuvinte târzii/ Că şi Steaua Polară te înşeală cu-n vis/ Trimiţându-te-n rai ca din iad să revii// Şi de cerul se scurge ca din rană spre sud/ Cum un fluviu se-ntoarce să inunde cetăţi/ Cu paharul golit şi cu sufletul crud/ Un nebun de poet nu mai sta să arăţi ("Nu mai sta să arăţi") Ion Zimbru: “Panait Căpăţână lasă impresia de târziu continuu şi de veşnică amânare. Are o memorie de elefant, ştiindu-şi pe dinafară versurile lui şi pe ale altora, pe care le recită până la exasperare. Ce ştie, ştie mai mult pe dinafară decât pe dinăuntru. A făcut multe lucruri care l-au transformat într-un fel de legendă cu barbă. Are talent şi textele sale, în ciuda zguduitoarei lor vechimi, rămân veşnic proaspete. A lipsit o perioadă din cenaclu ca să-i ducem dorul şi a apărut de câteva ori ca să nu-i ducem lipsa.” Simon Ajarescu: “Pribeag prin cenaclurile gălăţene, Panait Căpăţână nu a fost credincios nici unui cenaclu. Un leneş şi un acultural, în sensul că nu cultivă elementul care să ducă la dezvoltarea culturii într-un anumit loc - lirismul său este real. Are conştiinţa sintagmei poetice. Se vede că are nişte lecturi de temelie. Modalitatea lui de a scrie mi se pare că vine dintr-un melanj între Esenin, Barbu şi Leonid Dimov, dar nu poate merge aşa la nesfârşit. Un autor se revelează şi prin cantitate, nu numai prin calitate. Stagnarea sa mi se pare relativă. Să iasă din veleitarism. Sintagma sa nu este stabilă. Suferă de fluiditate negativă. Trebuie să se uite la marile figuri ale literaturii române, nu să privească la nişte figuriţe din preajma noastră. Mă întreb cu ce poate să meargă mai departe. Sintagma lui este zburătoare, nu are rădăcină, nu are liant în context. La ora actuală, poezia a evoluat. Ne batem pentru valoare, nu ne mai jucăm cu versificarea. Să mimezi pe unii poeţi, mai caracteristici, nu este o rezolvare. Panait Căpăţână nu este în afara convenţiei literare. N-are voie să rimeze amatorist. Deşi are şi rime deosebite. Sunt îngrijorat de viitorul său poetic.” Dimitrie Lupu: “Există un filtru de receptare în poezia lui Panait Căpăţână care vine dintr-o apropiere a lui faţă de simbolism. De aici şi părerea de incoerenţă, de lipsă de priză la text. Rămâi cu impactul ideilor care prezintă o dragoste imensă pentru cuvânt. Dorinţa de a şoca nu este rea, atât timp cât la Panait Căpăţână se produce aproape natural etc.” Theodor Parapiru: “Panait Căpăţână este un mare iubitor de poezie, un mare ştiutor de versuri, dar îi lipseşte conştiinţa poetică, competiţia cu sine. Astfel, a devenit un poet de tip lăutar, acultural, cum a arătat şi poetul Simon Ajarescu. Fatalmente, este un risipitor de poezie. Şi neglijent. Unele strofe sunt scrise ca pe vremea lui Alecsandri. Este rămas de mult în proiect. Are şi lucruri care merită să fie cunoscute, citite, publicate… Nu se vede rigoarea. Muzicalitatea este univocă. Ca un cal care nu ştie decât să galopeze. Trap - nu, la pas - nu. Lipsă de exigenţă. Îi recomand să părăsească modul aventurist de a scrie. Prea multă fluierătură… Prea multă băutură. Îi trebuie puţină doxă. Să nu umble numai după rime, neglijând sensurile. În concluzie, un talent rebel şi necultivat, care are capacitatea de a intra în rândul celor cu un nume.”