Un eveniment care, dincolo de dimensiunea sa evocatoare, invită la reflecție asupra forțelor care au modelat România modernă și asupra oamenilor care au transformat ideile în realitate. Actul fondator al PNL a avut loc la 24 mai 1875, într-o reședință din centrul Bucureștiului, pe strada Enei, aflată în proprietatea maiorului englez Stephen Bartlett Lakeman - cunoscut și sub numele de Mazar Pașa, un aventurier convertit la idealurile elitei românești. Acolo, în prezența unor figuri precum Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti și Mihail Kogălniceanu, s-au pus bazele unei formațiuni care avea să îmbrace idealul național în hainele modernității politice. La acel moment, România nu era încă un stat independent, nu devenise regat, iar Marea Unire era la aproape o jumătate de secol distanță. De fapt, momentul 1875 a reprezentat încununarea unui proces politic și ideologic început cu decenii înainte. Liberalismul românesc - de sorginte iluministă și profund influențat de Revoluția de la 1848 - a fost, inițial, o stare de spirit a tinerilor boieri și a intelectualității educate în Franța și Germania. Treptat, s-a coagulat într-un curent politic coerent. Proclamația de la Islaz, cu cererile pentru „cuvântare liberă, adunări libere” sau reforma agrară din 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza sunt borne esențiale ale acestui parcurs. Partidul Național Liberal nu a fost, la început, instrumentul unei singure clase sociale, ci expresia unei coaliții a celor care împărtășeau valorile libertății și egalității politice: burghezia emergentă, boierimea reformatoare și elitele profesionale. Doctrina liberală românească - inspirată de Revoluția franceză, dar adaptată realităților autohtone - a îmbinat liberalismul economic cu un naționalism constructiv, preocupat de suveranitate și emancipare socială. Sintagma „Prin noi înșine”, lansată de Ion C. Brătianu, sintetiza această viziune asupra dezvoltării economice și consolidării independenței naționale. Este imposibil să vorbești despre liberalismul românesc fără a evoca numele Brătianu - o familie care, timp de aproape un secol, a fost în centrul politicii reformatoare din România. Ion C. Brătianu a fost nu doar fondatorul partidului, ci și arhitect al independenței de stat, al regatului și al marilor reforme. Fiii săi, Ion I.C. și Vintilă, au dus mai departe torța unui liberalism ancorat în realitate, dar cu vocație istorică. Puține familii europene pot revendica un asemenea rol fondator în istoria unei națiuni. Cu prilejul acestei aniversări, Biblioteca Academiei Române a găzduit un eveniment de marcă menit să readucă în atenție dimensiunea intelectuală a liberalismului istoric. În prezența președintelui Academiei, profesorul Ioan-Aurel Pop, s-a rememorat momentul 1875 și s-a conturat un arc simbolic între elitele de altădată și proiectele României de astăzi.