Duminică, 6 iulie 2025, drumurile pelerinilor au dus către Mănăstirea Râmeț, din județul Alba, unde în prezența unui impresionant sobor de arhierei, gazdă fiind Înaltpreasfințitul Andrei Andreicuț, a avut loc slujba proclamării canonizării Sfântului Dometie de la Râmeț. În impresionantul sobor arhieresc s-a aflat şi Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos, care premergător evenimentului din 6 iulie a făcut o slujbă de pomenire a familiei Sfântului Dometie, la Casa părintească din Târlele-Filiu, județul Brăila, parte a Arhiepiscopiei Dunării de Jos. La Râmeț, în zilele premergătoarea cerescului eveniment, au fost depuse Moaștele Sfântului Dometie într-o raclă, la închinare, au fost publicate două volume despre viața milostivului Dometie şi a fost sfințită chilia Cuviosului Dometie. Bucuriile credincioșilor au fost multe. Sfințenia locului, Sfânta Liturghie și frumusețea Mănăstirii Râmeț, poate cea mai veche mărturie vie despre Ortodoxia răstignită din Transilvania. După veacuri de asuprire, a venit rândul Sfântului Dometie să restaureze fizic și moral așezarea monahală şi mai ales să-i îmbărbăteze pe moții din inima Transilvaniei, pe care Cuviosul, muntean prin naștere, i-a slujit cu credință și cu fapta bună și a rămas în memoria comunitară drept „Apostolul moților”. Motiv pentru care, duminică, Înaltpreasfințitul Andrei a subliniat calitățile Sfântului Dometie, jertfa sa și a maicii Ierusalima Ghibu, care au scos la lumină așezarea monahală de la Râmeț, în timpul regimului ateu, între martie 1959 și 6 iulie 1975. După dumnezeiasca Liturghie, Înaltpreasfințitul Părinte Casian a dat glas Tomosului Sinodal, pentru proclamarea canonizării Sfântului Dometie cel Milostiv de la Râmeț (13 octombrie 1924, Bălănești, jud. Buzău - 6 iulie 1975, Râmeț). Cuviosul Dometie Manolache a fost un păstor jertfitor, o candelă care a ars continuu, în evul întunecat al ateismului materialist. A dus o viață plină de evlavie, împlinind cuvântul și voia lui Dumnezeu, adeseori împrumutând ghetele sale săracilor. Umărit de oamenii Securității, cu sabia deasupra capului, a rămas un chip luminos al virtuţii şi dăruirii jertfelnice, fiind considerat unul dintre marii păstori de suflete pe care i‑a avut monahismul românesc în a doua jumătate a veacului XX.