Curtea unei școli primare dintr-un orășel din Filipine este locul de unde a început atât una dintre cele mai odioase crime de război din secolul al XX-lea, cât și una dintre cele mai impresionante povești de supraviețuire din istoria militară a Statelor Unite, relatează CNN. În spatele școlii Balanga se află Muzeul Baatan dedicat celui de-al Doilea Război Mondial, unde este comemorat momentul în care trupele americane staționate în Filipine s-au predat forțelor japoneze invadatoare pe data de 9 aprilie 1942 – cea mai mare capitulare de trupe americane din istoria Statelor Unite. La câteva ore după ce au predat armele, zeci de mii de trupe americane și filipineze au început Marșul Morții din Bataan, o călătorie de peste 100 de kilometri care a durat cinci zile în care prizonierii au fost transferați într-o altă închisoare și au îndurat arșița fără provizii de hrană sau apă. Mii de prizonieri au murit. Alții au dat dovadă de o capacitate de rezistență de neimaginat. În timp ce avioanele japoneze bombardau Pearl Harbor, pe 7 decembrie 1941, trupele comandate de Tokyo începeau și primele asalturi asupra pozițiilor militare ale Statelor Unite din Pacific. Filipine era o țintă principală. Forțele Armate ale Statelor Unite din Orientul Îndepărtat (USAFFE) erau formate din 20.000 de trupe americane și 100.000 de trupe filipineze atașate armatei SUA. În trei luni de luptă, trupele japoneze i-au împins pe apărătorii americani și filipinezi din Peninsula Bataan până în Golful Manila. Planul generalului Douglas MacArthur, comandantul trupelor americane în Filipine, era ca forțele sale să reziste în sudul peninsulei până când Marina militară americană putea aduce întăriri și provizii pentru apărătorii asediați. Trupele americane și filipineze au rămas, însă, fără muniție, medicamente și mâncare, iar comandantul din Bataan, generalul Edward King, a decis, împotriva ordinelor superiorului său, ca trupele sale să depună armele, acceptând în totalitate responsabilitatea pentru această înfrângere. „Voi, bărbați, să țineți minte asta. Voi nu v-ați predat... voi nu aveați de ales, decât să respectați ordinul meu”, a spus generalul King, care le-a cerut ofițerilor japonezi să garanteze că trupele sale for fi tratate omenește. Răspunsul japonezilor a fost: „Nu suntem barbari”. Un tribunal care a judecat cazul după încheierea războiului l-a găsit pe comandantul japonez din bătălia pentru Bataan și, totodată, generalul responsabil pentru Marșul Morții, Masaharu Homma, vinovat de crime de război. El a fost executat în 1946. Traseul parcurs de prizonieri este acum plin de restaurante McDonald's, mall-uri, reprezentanțe auto, ferme și case în construcție, dar în 1942 a fost iadul pe Pământ. Prizonierii au fost organizați în grupuri de câte 100 de oameni, cu patru soldați japonezi de gardă la fiecare grup. Au mărșăluit în rânduri de câte patru printr-o căldură insuportabilă. „Ne-au bătut cu patul puștii, săbii, bâte, orice aveau la îndemână. Asta se întâmpla toată ziua. Nu lăsau pe nimeni să bea apă sau să se odihnească și nu ne hrăneau”, a povestit într-un interviu din 2012 unul dintre supraviețuitori, James Bollich. „Când cineva se prăbușea la pământ, japonezii îl omorau imediat. Părea că încercau să ne omoare pe toți.” Pentru miile de prizonieri de război americani și filipinezi, drumul de la Bataan până la închisoarea din fosta bază militară americană Camp O'Donnell, în Capas, nu a fost parcurs în întregime pe jos. Pentru o bucată de 48 de kilometri din drum, prizonierii au fost înghesuiți în vagoane de marfă. Având pereți de lemn, acoperișuri de metal și doar o mică gaură pentru aerisire, vagoanele au devenit ca niște cuptoare pentru cei peste 100 de oameni care trebuiau să împartă același vagon. „Ne-au înghesuit în vagoane aglomerate ca pe vitele pregătite pentru abator... bărbații se zbăteau și se chinuiau să rămână în picioare drepți... Platforma vagonului era o mare de mizerie de la pacienții cu dizenterie”, scrie într-una dintre relatările supraviețuitorilor. În alta scrie: „Ne prăjeam de vii într-un cuptor de 110 grade (43 de grade Celsius); transpiram, fierbeam, urinam, defecam... am văzut câțiva care au leșinat, dar nu aveau nici măcar un centimetru pe care să cadă... nu știu câți dintre camarazii mei au murit în acel vagon, trebuie să fi fost cel puțin 10.” Pentru supraviețuitori, chinul nu se terminase. Peste 60.000 de supraviețuitori au ajuns la destinația Marșului Morții – Camp O'Donnell – din totalul de 75.000 de la început. „Era foarte puțină apă curentă, mâncarea era rară, nu primeam îngrijiri medicale și aveam doar niște șanțuri de-a lungul marginii taberei pentru igienă. Căldura era insuportabilă, muștele se ridicau din latrine și acopereau mâncarea prizonierilor”, potrivit unui raport. În jur de 400 de prizonieri de război americani și filipinezi mureau în fiecare zi. 9.000 de americani au ajuns la Camp O'Donnell, iar 17% dintre ei au murit acolo. Filipinezii au avut o soartă și mai grea: aproximativ 26.000 au murit în închisoare în cele 73 de zile cât au fost ținuți acolo. Până la mijlocul verii anului 1942, japonezii au decis să închidă închisoarea. În următoarele șase luni de zile, prizonierii filipinezi au fost eliberați încetul cu încetul în rândul populației locale, după ce jurau în scris că nu vor mai pune din nou mâna pe arme pentru a lupta împotriva armatei japoneze. Prizonierii americani au fost mutați într-o altă închisoare, aflată la 80 de kilometri la vest de O'Donnell, unde condițiile erau puțin mai bune. Alte mii de soldați au murit până în 1944, însă câțiva dintre ei au ajuns să facă parte din una dintre cele mai uimitoare povești de supraviețuire din al Doilea Război Mondial. În timp ce peste 1.700 de prizonieri americani erau transportați pe una dintre „navele infernale” ale japonezilor, Arisan Maru, prin Strămtoarea Bashi, care desparte Filipine de Taiwan, un submarin american a atacat vasul japonez, care s-a scufundat în Marea Chinei de Sud. Doar nouă prizonieri americani au supraviețuit – patru au fost ridicați din nou de japonezi, însă ceilalți cinci au reușit să scape. Patru dintre ei trecuseră și prin Marșul Morții din Bataan. Cei cinci (Robert Overbeck, Calvin Graef, Avery Wilber, Donald Meyer și Anton Cichy) au reușit să găsească o barcă de salvare lăsată în urmă de echipajul japonez al vasului și să meargă 400 de kilometri cu barca până au ajuns pe coasta de est a Chinei. Au fost salvați de niște localnici chinezi în apropiere de coastă, care i-au escortat la țărm în așa fel încât să îi evite pe japonezi. „Timp de 12 zile, cei cinci supraviețuitori au fost transportați în jur de 600 de mile (aproape 1.000 de kilometri) pe jos, cu camionul, cu bicicletele și cu avionul până la baza aeriană Kunming, baza Forțelor 14 Aeriene și a foștilor Tigri Zburători.” Cei cinci au zburat apoi în vest cu un avion american de transport C-47 pe 28 noiembrie 1944. „Am ajuns la Washington, D.C., pe 1 decembrie 1944, prin Africa de Nord și Atlantic”, a scris Overbeck, unul dintre supraviețuitori. Abia în luna februarie japonezii au anunțat pierderea vasului Arisan Maru. Lista victimelor îi includea pe toți cei 1781 de prizonieri de război, aproape toți americani, care s-au aflat la bord. „Aceasta a fost cea mai mare pierdere de vieți omenești pe mare a Statelor Unite”, potrivit website-ului Comandamentului de istorie și patrimoniu naval al SUA.