Sistemul judiciar politizat din Iran joacă un rol central în nemulțumirea publică față de elita clericală a Republicii Islamice. Mulți dintre cei mai apropiați aliați ai liderului suprem iranian, ayatollahul Ali Khamenei, au avut o moarte violentă în ultimele luni, scrie jurnalistul iranian Kourosh Ziabari, care locuiște în SUA, într-o analiză pentru Politico, dedicată sistemului judiciar de la Teheran. În timp ce observatorii internaționali s-au concentrat asupra asasinării de către Israel a unor comandanți de rang înalt și oameni de știință din domeniul nuclear din Teheran în cadrul unor atacuri aeriene din iunie, uciderea a doi – sau posibil trei – judecători proeminenți la începutul acestui an a atras mult mai puțină atenție. Aceste crime sunt însă semnificative, deoarece au scos la iveală o cauză majoră a nemulțumirii crescânde a populației din Iran. Pe 18 ianuarie, Farshad Assadi, un angajat junior al vastului Palat de Justiție neoclasic din Teheran, descris în unele relatări ca „servitor de ceai”, a împușcat mortal doi judecători de rang înalt: Mohammad Moghiseh și Ali Razini, ambii clerici șiiți de rang înalt. Un al treilea judecător, Hossein-Ali Nayeri, a murit pe 3 aprilie. Justiția a declarat că acesta a decedat din cauza unor probleme de sănătate, dar relatările inițiale despre atacul din 18 ianuarie indicau că Nayeri era a treia țintă. Speculațiile cu privire la motivele lui Assadi au variat de la teorii conform cărora acesta era un bucătar activ politic până la sugestii că era pur și simplu furios din cauza salariului său. Este puțin probabil să aflăm vreodată adevărul, întrucât acesta s-a sinucis înainte de a putea fi arestat. Oricare ar fi fost motivele sale, această crimă a scos imediat la iveală o falie fundamentală. Pentru mulți iranieni, justiția adesea brută și violentă a țării a ajuns să simbolizeze putreziciunea din inima sistemului de guvernare, în timp ce conducerea Iranului trebuie să apere judecătorii pentru că mențin unitatea Republicii Islamice. În timp ce șeful Curții Supreme, Mohammad Jafar Montazeri, a descris moartea celor doi judecători ca fiind „prețul pe care îl plătește establishmentul pentru supraviețuirea sa”, mulți iranieni de pe rețelele sociale, precum Instagram și X, s-au grăbit să-l laude pe Assadi sub hashtag-ul persan „eroicul chelner de ceai”. Importanța lui Moghiseh și Razini pentru elita clericală era incontestabilă. Khamenei însuși a prezidat funeraliile lor, ținând un elogiu funerar peste sicriele lor, care erau învelite în steagul iranian, cu turbanele albe așezate deasupra. „O, Dumnezeule, dacă au fost binefăcători, înmulțește-le bunătatea, iar dacă au fost păcătoși, iartă-i. O, Dumnezeule, nu știm nimic despre ei, în afară de faptele lor bune”, a șoptit Khamenei, flancat de doi bodyguarzi. Alți iranieni, însă, au ieșit rapid în față cu amintiri foarte diferite despre așa-zisele „fapte bune”, criticând dur lipsa de profesionalism a unei clase judiciare vulgare, adesea slab educată, care emite hotărâri arbitrare. Atena Daemi, o activistă pentru drepturile civile, a fost judecată într-o audiere de 15 minute convocată de Moghiseh în aprilie 2015. Într-o postare pe Instagram din ianuarie, ea a reflectat asupra justiției draconice a acestuia. După ce Moghiseh i-a pronunțat o pedeapsă de 14 ani de închisoare și i-a respins recursul față de pedeapsa cu moartea ca fiind inadmisibil, el a calificat-o drept „prostituată”. „Dacă Dumnezeu vrea, cineva îți va ucide tatăl, și atunci vom vedea ce vei face. Îl vei condamna pe ucigaș sau nu?”, a strigat clericul. Daemi a fugit din Iran în mai 2023 și a ajuns în cele din urmă la Toronto. Pe lângă rolul lor în execuția în masă a prizonierilor politici din 1988, cei trei judecători au prezidat și procese de mare amploare ale disidenților. Moghiseh a condamnat-o pe avocata pentru drepturile omului Nasrin Sotoudeh la șapte ani de închisoare în 2018. Adesea numită Nelson Mandela a Iranului, Sotoudeh și-a petrecut o parte semnificativă din viața adultă în spatele gratiilor și este laureată a Premiului Saharov 2012 al Parlamentului European. Razini a judecat cazul jurnalistului și teologului disident Hassan Yousefi Eshkavari, a cărui participare la o conferință organizată în 2000 de Fundația Heinrich Böll din Berlin a înfuriat guvernul iranian. La prima audiere, Eshkavari a fost condamnat la moarte pentru declarații „păgâne”, precum cea că purtarea hijabului nu poate fi obligatorie. La un nou proces în 2002, Razini l-a condamnat la șapte ani de închisoare. Un dezertor din organizația de opoziție Mujahedin-e Khalq – inclusă anterior pe lista grupărilor teroriste de către SUA și UE – a declarat pentru Deutsche Welle într-un interviu din 2020 că își amintește cum Moghiseh a dat instrucțiuni personalului închisorii să distribuie prăjituri după fiecare execuție din vara anului 1988. Jurnaliștii și studenții care au fost judecați în urma Mișcării Verzi pro-democrație din 2009 au împărtășit, de asemenea, anecdote despre abuzurile verbale la care au fost supuși de către judecători. Nu este de mirare, așadar, că mulți iranieni au reacționat visceral la moartea judecătorilor. La o zi după cele două asasinate, un utilizator iranian de X numit „ThatsEnough” a scris: „Trebuie să spun cu precizie că îi urăsc pe toți cei care nu sunt mulțumiți de eliminarea lui Moghiseh”. Într-o postare din 26 ianuarie, o altă utilizatoare X, care se identifică drept „fata de la etajul șase”, a repetat sentimentele unei cohorte mai largi de iranieni. „Ne bucurăm de moartea oricărui judecător care devine mașina de ucis a Republicii Islamice”, a scris ea. Unii participanți la dezbatere au cerut imediat calm, argumentând că orice glorificare a violenței contrazice principiile pe care le susțin activiștii iranieni pentru drepturile omului. În ansamblu, însă, reacția populară a arătat că frustrarea față de eșecurile sistemului judiciar este o componentă esențială a nemulțumirii generale față de regim. Nu este o coincidență că filmul iranian „Semințele smochinului sacru”, câștigător al Premiului Special la Cannes în 2024, se concentrează pe povestea unui judecător de instrucție corupt, ca paradigmă a maladiilor naționale. Titlul figurativ al filmului provine de la o specie de copac – o metaforă pentru sistemul de guvernare – care în cele din urmă își sugrumă gazda, în acest caz poporul iranian. Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media În Indicele de Percepție a Corupției 2024 al Transparency International, Iranul s-a clasat pe locul 151 într-o listă de 180 de țări evaluate în funcție de opinia publică cu privire la fiabilitatea guvernării și aplicării legii în fiecare jurisdicție. Atieh Babakhani, profesor asistent de drept și societate la Ramapo College din New Jersey, a declarat că problema esențială este că sistemul judiciar iranian nu este independent din punct de vedere politic. „Cred că problema mai largă aici este că aceste acțiuni încalcă în mod clar legea, inclusiv articolul 39 din Constituție, care prevede în mod explicit că încălcarea demnității și onoarei oricărei persoane care a fost reținută, încarcerată sau exilată în mod legal este interzisă în orice circumstanță”, a spus ea. „Aceste persoane fac parte din sistem și știu că, atâta timp cât protejează interesele statului, este puțin probabil să suporte consecințe”, a adăugat ea. Arbitraritatea autorităților judiciare a fost foarte evidentă în modul în care judecătorii au tratat persoanele cu dublă cetățenie și jurnaliștii arestați în scopul diplomației de luare de ostatici sau al intimidării. În timpul tulburărilor care au urmat realegerii contestate a președintelui Mahmoud Ahmadinejad în 2009, mai mulți corespondenți străini și academicieni au fost reținuți. Iason Athanasiadis, un jurnalist greco-britanic, a fost arestat în timp ce se pregătea să se îmbarce într-un zbor spre Istanbul. El a fost eliberat 20 de zile mai târziu, sub presiunea internațională crescândă, dar acuzațiile aduse împotriva lui nu au fost niciodată făcute publice. Athanasiadis a declarat că arestarea sa a fost motivată de dorința oficialilor iranieni de „a crea o operațiune de informare pentru a convinge cetățenii că ceea ce se întâmpla în stradă nu era doar indignare și revoltă față de presupusele nereguli electorale, ci de fapt un plan organizat care implica puteri străine și agenții lor pe teren”. Ana Diamond, autoare și cercetătoare la Universitatea Oxford, a fost închisă la Teheran între 2014 și 2018, iar situația ei a fost menționată în procedurile Națiunilor Unite. Procurorul șef în cazul Diamond a fost Ebrahim Raisi, fostul președinte al Iranului, care provenea din sistemul judiciar. „El dădea din cap în timp ce vorbeam, dând impresia că ascultă, dar nu m-a privit niciodată în ochi”, a spus Diamond despre experiența ei de a fi fost interogată de două ori de Raisi. „Această lipsă de recunoaștere, într-o conversație despre posibila mea moarte sau închisoare pe viață, m-a lipsit cu adevărat de demnitate”. Diamond a spus că Raisi nu i s-a adresat direct. „Dar, odată ce a vorbit, puterea lui a devenit clară în mod înfiorător. Mi-a amintit de cruzimea stilizată a proceselor spectacol din era sovietică, în care rezultatul era prestabilit”, a spus ea. După cum au confirmat Diamond și alții, justiția iraniană își asigură condamnările printr-o gamă completă de trucuri și tactici brutale, de la interogatorii prelungite în izolare până la obligarea inculpaților să semneze documente pe care nu li se permite să le examineze în mod corespunzător. „Am fost ținută în izolare timp de luni de zile, fără ca familia mea să fie informată unde mă aflu și viceversa. Am fost amenințată în repetate rânduri cu moartea, înfometarea, administrarea forțată de medicamente și supusă unor proceduri invazive și degradante, precum testul virginității”, a spus ea, lamentând că astfel de practici erau adesea ascunse sub „moralismul islamic” și aplicate cu „un ton de sfințenie”. Milad Poureisa, un activist student aflat în prezent în exil, a fost una dintre persoanele arestate în fața sediului prezidențial pentru că a protestat față de o serie de agresiuni brutale asupra prizonierilor politici din închisoarea Evin în 2014, eveniment cunoscut sub numele de „Joia Neagră”. Justiția nu a permis o anchetă, chiar dacă șeful Organizației Penitenciare, Gholam-Hossein Esmaili, a fost demis. Acesta a primit o promovare și a devenit ulterior șef de cabinet al președintelui Raisi. În cadrul unui proces sumar condus de judecătorul Abolghassem Salavati, Poureisa a fost condamnat la șase ani și trei luni de închisoare. Nu i s-a acordat dreptul de a face apel. „Curtea de apel se bazează pe ideea că ședința nu este obligatorie și nu ar trebui să aibă loc, iar noi am venit doar pentru a primi sentințele”, a spus el. Totul a fost aranjat dinainte. „Nici măcar în ședința de judecată din prima instanță nu am avut șansa să prezint argumente în apărarea mea. Am apărut doar pentru a rescrie o copie a verdictului care fusese pregătit.” Este un mod de a face afaceri care explică de ce atât de mulți iranieni furioși au fost dispuși să-l laude pe „eroicul chelner de ceai”.